Atenţie! Acest articol este un pamflet, în ciuda acurateţei cu care este scris. Prin urmare colcăie de subiectivism. Trataţi-l ca atare.
Cele mai mari trei bănci din ţară au înregistrat profituri de peste 250 de milioane de euro pe primul semestru în România.
România este, ştiţi?, ţara aceea care îşi revine cel mai greu din criza dintre toate entităţile Uniunii Europene (Hai să le mai zicem ţări, măcar o vreme).
Am şters din titlul epitetul „neruşinate“ ataşat iniţial substantivului profituri.
Substantivul respectiv nu are bun simţ, nu are simţuri deloc.
Băncile au acţionari, acţionarii vor dividende, respectiv profit.
Unele bănci vor chiar mai mult, să-i liniştească pe cetăţenii ţărilor de origine, ale căror Guverne le-au salvat de la faliment cu bani publici.
Avem un exemplu îngrozitor în România, RBS Bank, al căror regim al dobânzilor la credite se păstrează intact din vremea când era gata gata să dea faliment, odată cu celebra Lehman Brothers.
Este la fel de aberant să acuzi apetitul pentru profit al băncilor de neruşinare, cum ar fi să acuzi crocodilul de lipsă de maniere.
(Adică oamenii au ecologişti care militează ca animalele să nu sufere nici când sunt ucise. De ce să nu aibă şi crocodilii ecologiştiilor?! Ceea ce îmi aduce aminte de mutrele de dezgust de la UE în faţa barbariei cu care românii îşi sacrifică porcii).
În ciuda profiturilor mari ale băncilor din România, reprezentanţii Comisiei Europene şi ai Fondului Monetar European au introdus subiectul Ordonanţei 50 pe agenda negocierilor cu Statul Român. Motivul: ordionanţa ar pune în pericol stabilitatea sistemului financiar.
Ordonanţa 50 este actul care a reuşit să amintească băncilor că România nu este în secolul 19, al capitalismului sălbatic. Ordonanţa nu a reuşit decât o vagă promisiune de protecţie a consumatorului.
Totuşi, băncile s-au dus cu jalba la FMI şi UE şi funcţionarii acestora care se ocupă de România s-au grăbit să apere băncile, şi să se teamă, cu o graţioasă dar nu mai puţin dezgustpătoare ipocrizie de pericolul instabilităţii în care ordonanţa ar arunca sistemul bancar.
Este atât de caraghios încât nu-ţi vine să crezi că o astfel de vorbă vine de la un oficial FMI!
O astfel de vorbă, dacă ar fi scrisă într-un articol, l-ar umple de ruşine pe ziarist iar oficialul FMI l-ar acuza imediat de misleading, adică de dformare a adevărului.
Ziaristul ar fi rău privit în lumea edulcorată a finaciarilor. Cunosc bine această lume. FMI-ul şi Banca Mondială m-au dus la intâlnirile lor firoscoase din capitalele Europei pe vremea când scriam (cu tristeţe, până prin 2000) că FMI este adevăratul guvern al României, în absenţa de facto a competenţei sau responsabilităţii Guvernului României.
Este revoltător de caraghios, dar aşa ceva se întâmplă cu un rost, totuşi.
Nu faci aşa ceva, într-o negociere, decât dacă „cotra – partea“ este la pământ, nu mai are nici un argument cu care să-şi susţină poziţia şi mai este măcinată şi de lupte intestine.
Autorităţile României nu au cine ştie ce argumente în faţa FMI şi a UE.
Mai toate criteriile de performanţă din acordul cu FMI sunt atinse cam de mântuială.
Şi atunci, ca în junglă, se poate sări la beregată. Băncile au simţit faptul şi nu au ezitat s-o facă.
Mai este şi o explicaţie globală a atitudinii FMI.
Toate ţările lumii în frunte cu SUA au şi vor avea tot mai mari dificultăţi d finanţare a deficitelor.
Banii nu au de unde, sau pe unde veni decât de la, sau aduşi de bănci. FMI nu are încotro, la rândul său. Şi-ar şubrezi şi mai mult reputaţia (după o criză la care a fost spectator), dacă s-ar dovedi că nu are nici un cuvânt de spus în chestiunea toxicităţii lăcomiei bancare, dusă la perfecţiune diabolică în speţa subprime.
Sfârşitul pamfletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu