Negocierile încă nu pot acoperi diferenţa dintre preţul cerut de antreprenori sau patroni şi cel pe care sunt dispuşi să-l plătească, pe anumite afaceri, cei ce stăpânesc circulaţia capitalurilor disponibile pentru dezvoltarea acelor anumite afaceri.
Criza nu s-a terminat.
Incertitudinile încă mai încurcă socotelile.
Stăpânii, administratorii de fonduri private equity, s-au arătat recent încrezători că vor reuşi, măcar unii dintre ei, în ultimele săptămâni din 2010, să facă tranzacţiile care să-i ferească de contrarecordul celui mai prost an, din ultimii şase.
"Deşi antreprenorii încep şă-şi coboare cererile din nivelurile celeste unde şi le duseseră, ne aşteptăm la mai multă flexibilitate din partea antreprenorilor în evaluarea propriilor afaceri. Aceeaţi flexibilitate o aşteptăm şi din partea băncilor", ne-a spus, miercuri, Irina Anghel, secretar general al Asociaţiei Fondurilor de (investiţii) Private Equity şi Venture Capital din Europa de Sud-Est (SEEPEA).
Irina Anghel este nu numai un avocat foarte abil ci şi o organizatoare redutabilă de evenimente. A transformat conferinţa anuală a SEEPEA într-un spectacol (de idei şi mărturii) nu numai palpitant ci şi foarte eficace.
De dragul ideilor vehiculate acolo, dar mai ales de dragul spectacolului încerc să vă povestesc ceva din el.
(Trebuie precizat că există nu numai stăpâni, ci şi stăpâne ale capitalurilor (sublime doamne se numără printre administratorii de private equity).
Ei Ele sunt stăpânii(ele), lorzii şi The ladies ai (ale) capitalurilor, pentru că ei decid, de fapt, unde se duc sutele de milioane de euro pe care le pun la dispoziţie cei ce formal le au şi pe care stăpânii capitalurilor le strâng în fondurile de investiţii private equity.
Şi scot şi de zece ori mai mult decât au băgat.)
Sub bagheta dirijorală şi pe libretul tinerei avocate Irina Anghel, abia sosită dintr-un stagiu de cercetare la Harvard, miercuri la Novotel s-au cântat convingător ariile:
"Băncile nu-ţi (mai) dau bani, sau nu-ţi mai convine cum ţi-i dau.
Nu ai curaj sau nu ai marfă ca să ieşi cu ea ca să ceri bani pe bursă.
De undeva trebuie să îţi iei banii pentru dezvoltarea firmei!
Atunci de ce nu vii la noi? Vino!"
Ca să convingă, Irina Anghel a aşezat, la o măsuţă în amfiteatrul hotelului, trei CEOs (preşedinţi executivi de companii, ca să zicem pe româneşte) şi i-a luat la întrebări, strunindu-le delicat şi ferm mărturiile despre experienţa lor cu fondurile private equity.
Toţi trei sunt lideri binecunoscuţi în lumea afacerilor şi mai ales în universul IT: Irina Socol, şefa celebrei SIVECO, pe Florin Talpeş, fondatorul şi şeful celebrei Softwin şi pe Liviu Drăgan, şeful nu mai puţin celebrei TotalSoft.
Anterior, întreaga scenă aparţinuse lui Wargha Enayati, fondatorul Centrului Medical Unirea (CMU).
Enayati a spus că, graţie parteneriatului cu Advent International, va deschide în următoarele luni alte şapre spitale, în afară de cele 11 din Bucureşti şi şapte din ţară pe care deja le administrează.
Advent International este una dintre cele mai proeminente firme care administrează fonduri private equity active în România.
De ea şi de CMU vom vorbi cu altă ocazie. Este un obiect apetisant de studiu de caz.
Enterprise Investors este o altă firmă care are fonduri la noi. Deţine 22,5% din Siveco, în care a intrat în 2005, printr-o tranzacţie combinată de preluare de acţiuni şi majorare de capital.
De ce aţi vrut un parteneriat private equity?
... întreabă Irina Anghel, conform libretului.
Sigur că toţi răspund că fără sprijinul investitorului private – equity nu ar fi putut.
Nu ar fi putut ce?
"Făceam outsurcing pentru partenerul nostru francez care deţinea 90% din companie, dar când am început să scoatem şi produse de-ale noastre a apărut o dilemă.
Ne-a spus că preferă să fie un medic bun de ţară, dar dacă vrem să creştem ca un spital de mare oraş atunci nu ne mai poate însoţi“, povesteşte Irina Socol.
„În 2000 aveam 100 de angajaţi şi afaceri de opt milioane de euro. Acum avem 700 de specialişti, afaceri de 60 de milioane, planuri de export pentru următorii trei ani, căci ne extindem, nu neapărat în Rusia cum plănuiam, dar şi în Africa de Nord“, a mai spus directoarea Siveco.
Afacerea lui Florin Talpeş a fost curtată de fonduri din Silicon Valley, cu propuneri interesante, dar „eu eram prieten cu Horia Manda (un veteran al pieţei private equity, RAEF, Axxess Capital, n.m. A.N.I.).
Alegerea fondului este una individuală, până la urmă. Am avut mai multă încredere că afacerea mea poate fi mai bine înţeleasă de cineva mai apropiat de regiune“, spune Florin Talpeş.
La Softwin sunt legendari cei 300 de dolari daţi de tatăl Mariucăi Talpeş, soţia omului de afaceri, ca acesta să-şi înceapă aventura. De aici afacerile lui Talpeş au ajuns departe.
Divizia de securitate informatică BitDefender s-a desprins din Softwin ca entitate de sine stătătoare în 2007, iar Florin Talpeş a vândut 7% din acţiunile acestei entităţi mai multor investitori români şi americani, o tranzacţie despre care se spune că ar evalua, indirect, companiile soţilor Talpeş la vreo sută de milioane de euro.
Care este momentul în care trebuie să apelezi la private equity?
Aici răspunsurile conduc la aceeaşi concluzie: atunci când compania trece printr-o criză de creştere, fie că este vorba de bani, fie că, mai adesea, forţa organizaţiei nu mai este suficientă pentru susţinerea planurilor de dezvoltare.
Atenţia, prin criză de creştere se poate înţelege mai curând adolescenţă.
Vom reveni altădată cu studiile de caz.
Cum intră în reţetă afinitatea dintre investitor şi afacerea pe care o cumpără?
„Este vorba de a şti să citeşti setul de valori ale celuilalt.
Şi de nişte afinităţi culturale, nu numai personale, aşa cum am şi spus deja.
Este şi vorba de o chimie a echipei.
E ca atunci când recrutezi pe cineva pentru un post şi ştii că jumătate din decizie depinde de criteriul potrivirii cu echipa“, spune Florin Talpeş.
Orice investitor vine cu bani şi trebuie să aibă un cuvând de spus.
Există numeroase variante comntractuale care măsoară gretutatea pe care o are cuvântul investitorului în luarea deciziilor, chiar şi atunci când pachetul de acţiuni cumpărat nu este majoritar.
Totuşi, atunci când nu-şi vinde integral afacerea, antreprenorul rămâne vectorul cheie în dezvoltarea acesteia.
„Am avut mereu libertatea de a decide“, spune Liviu Drăgan, liderul TotalSoft.
Care explică: „Când s-a apropiat de final durata de viaţă a fondului Global Finance care investise la noi, s-a pus problema să-şi vândă participaţia în Total Soft.
Nici noi, nici Global Finance nu doream ca parteneriatul să se încheie, dar era nevoie, totuşi de vânzarea unei părţi, astfel încât piaţa să valideze valoarea pachetului.
Până la urmă, Global Finance şi-a asumat răspunderea pentru o decizie poate mai puţin uzuală, dar care ne-a bucurat şi pentru că era o dovadă a valorii companiei noastre:
Un alt fond din portofoliul Global Finance a cumpărat participaţia celui anterior.
Am preferat să se întâmple aşa, pentru că Global Finance îţi lasă calitatea de antreprenor intactă“, îşi încheie pledoaria Liviu Drăgan.
Sigur că nici Liviu Drăgan nu a mai fost chiar de capul lui la TotalSoft, atunci când Global Finance i-a intrat în casă.
Totuşi, „investitorul trebuie să te sprijine, discret, să-ţi lase iniţiativa să te exprimi eficient, dar să şi să ajute compania să se maturizeze, de plidă printr-un lucru simplu cum este aplicarea diferitelor proceduri“.
„Bineînţeles că nu este vorba doar de banii cu care vine investitorul“, pune lucrurile la punct Irina Socol.
„Este vorba de un întreg arsenal de know how, de lucruri la care nu te pricepi, de facilitarea accesului la cunoştinţele de care ai nevoie în dezvoltarea pe care ţi-ai propus-o.
Este important ca fondul să vină şi cu o susţinere pe partea de marketing şi pe partea comercială“, adaugă Irina Socol.
Ceea ce înseamnă destul de mult că relaţiile admistratorilor fondului vor contribui serios şi la creşterea vânzărilor.
Acum înţelegem mai bine cum este cu medicul de ţară şi marele spital.
Când sar scântei?
Irina Anghel ştie cât de paradoxală poate fi lecţia credibilităţii, aşa că şi-a întrebat invitaţii inclusiv despre felul în care s-au manifestat tensiunile cu investitorii.
Orice fond private equity este interesat să revândă cât mai scump achiziţia.
Cât de scump, investitorii înşişi spun, mai în glumă mai în serios: „sky is the limit“.
De aceea există o presiune constantă, chiar dacă mută, legată de indicatorii financiari ai companiei.
Cât de asupritoare este această presiune?
„Mă obişnuisem deja, dinainte de intrarea investitorului, să mă uit odată la trei luni la profitabilitate.
Mai mult, adeseori nu este rău să te gândeşti la fiecare sfârşit de lună ca al un sfârşit de an“, spune Liviu Drăgan.
„Ne sfătuim în problemele cheie. Nu trec câteva zile fără să nu ne căutăm unii pe alţii. Suntem o echipă“, este viziunea lui Florin Talpeş.
Sunt şi momente în care soluţia comună nu este obţinută imediat. A fost aşa în perioada 2006 – 2007 şi parţial în 2008, când salariile au tot crescut şi creşteau şi creşteau… Eu nu voiam să pierd nişte oameni.
Investitorul mă îndemna să găsesc şi alte soluţii decât salariul.
Ei, nu a fost simplu să găsim proporţia potrivită dintre salariu şi bonusuri, sau alte beneficii“, dă din casă Liviu Drăgan.
„Este un pericol uriaş să NU existe diferenţe de opinii, sau chiar conflicte.
Dacă particip la o şedinţă de consiliu în care toată lumea este de acord cu mine, sau toată lumea cu toată lumea, trebuie să mă întreb dacă suntem toţi nişte genii, sau nu cumva ceva merge rău şi nu ştim ce?“, este perspectiva Irinei Socol.
„Poate deveni din nou o problemă de diferenţe culturale.
Spre exemplu, cultura europeană şi mai ales est europeană diferă mult de cea americană.
Americanii au programată astfel agenda încât să înceapă ceva nou odată la 3 – 5 ani.
Pe de altă parte, relaţia cu investitorul este una în care rolurile se pot schimba.De obicei antreprenorul este optimistul de serviciu, lui îi vin ideile noi şi el visează,
iar investitorul este pesimistul de serviciu care reaşează lucrurile în pragmatism.
Dar se poate întâmpla şi invers“, spune Florin Talpeş.
Care este cea mai confortabilă cale de ieşire a investitorului?
Ideal este csă fie întrunite toate condiţiile ca fondul de investiţii să-şi vândă partea printr-o ofertă publică iniţială de acţiuni la bursă.
Ce este ideal este însă şi rar.
Ce fac cei care nu au ajuns încă în liga private equity?
Cresc cu ajutorul celor care le pot da mai puţin.
Mai întâi că trebuie să ai o firmuliţă acolo, de câteva milioane de euro, ca să se uite fondurile astea la tine.
Investitorilor ăstora nu prea le place să se încurce cu investiţii de o sută, două de mii, pentru că, dacă tot consumă timp şi muncă să te analizeze vrea ca timpul ăla să facă mulţi bani.
Apoi, dacă ai ajuns să se uite la tine,
şi ţi-a întors firma şi pe faţă şi pe dos,
intri la negocieri cu investitorul cât să-ţi dea
şi pe cât la sută din firma ta,
care să fie rolul lui în firma ta
şi cum să ajute la finanţarea dezvoltării ei.
